Ziua Naţională a Inculturii sau ascunderea Adevărului lui Eminescu

    15 ianuarie 2014, pe Aleea Clasicilor (până astăzi cu un singur bust) din oraşul Ştefan Vodă, ca şi în majoritatea localităţilor republicii, au avut loc manifestaţiile consacrate zilei de naştere a lui Mihai Eminescu. Au fost doar câteva persoane venite din suflet, în rest au venit „binevol” colaboratorii Comisariatului de Poliţie, al Consiliului raional şi a Primăriei. Două clase de licieni au suplinit numărul necesar. A fost doar un spectacol regizat de conducerea roş-albastră al raionului, ce a durat aproximativ o jumatate de oră, iar celor ce au dorit să vorbească despre Eminescu nu le-au oferit cuvântul, deoarece conducerea nu a permis. Cum a spus un spectator: „Şi pe timpurile comuniste se acorda mai mult timp lui Eminescu”. Poate că cineva consideră că o jumătate de oră e destul pentru Ziua Naţională a Culturii. Cum e ţara, aşa e şi cultura!

Noi nu îl vom înţelege pe Eminescu, fără de a cunoaşte opera sa. Nu vom cunoaşte opera sa, în special cea politică, fără de a şti cine a fost el.

Suntem impuşi să-l considerăm pe Eminescu poet, doar poet, ceea ce e departe de Adevăr. Eminescu în primul rând a fost politician, apoi publicist, poate că şi ziarist, mesiria pe care alături de avocatură le considera breslele cele mai de prisos şi mai vătămătoare omenirii, deoarece, în nici o parte a lumii presa, nu este întemeiată spre a spune adevărul, şi doar apoi poet. Dar în toate, spre deosibire de cei alţi, el vorbea despre Adevăr. În general darul de a spune Adevărul, îl au doar genii și nebunii, ceea că el a fost un geniu, ne demonstrează simplul fapt, că nefiind poet, el este considerat cel mai mare poet român. Darul de a spune Adevărul şi îl făcea pe Eminescu incomod, incomod nu doar pentru adversarii săi liberali, ci şi pentru colegii săi, anume din aceast motiv, el şi a fost nihilat. A fost incomod, şi din păcate este incomod şi în ziua de azi. Şi nu doar Eminescu. Ne putând să-i dăie uitări, ne se spune doar ceea ce nu trezeşte întrebări. Pe acelaşi Blaga, îl cunoaştem doar ca poet, ci nu şi filosof, din motivul că a fost ceea ce a fost. Eliade, Cioran, Ionescu, sunt recunoscuţi în toată lumea, cu excepţia noastră, ca cei mai mari filosofi al secolului XX. Ţuţea, Noica, Gyr, Cranic, sunt daţi uitării, tot din motivul că au fost ceea ce au fost. Chiar unele opere a lui Iorga, Goga, Kogălniceanu sau a lui Petreceicu-Hajdeu  încet, încet dispar din programul şcolar, din motivul că au spus ceea ce au spus. Am impresia că cineva ne face să uităm de ceea ce suntem, să ne rupă de la rădăcinile noastre, să facă în fel şi chip să uităm de menirea poporului nostru care, din istoria neamului nostru românesc nu este să civilizeze lumea. Ci să păstreze peste veacuri Făclia Cunoştinţei adevărat mântuitoare şi să apere cu preţul vieţii trupul mistic al lui Hristos, Biserica Lui, adăugându-ne pe noi, copiii Lui, ca mădulare vii ale acestui trup, spunea Virgiliu Maxim. Nu e greu să ne păstrăm minirea, trebuie doar să cunoaştem şi să păstrăm adevărul.

Pentru Eminescu, adevărul a fost o armă. Armă pe care, noi, astăzi o ascundem de noi însuşi. Deoarece adevărul e trist, iar decât să luptăm pentru un bine bazândune pe trecutul nostru, pentru a nu repeta greşelele, preferăm să visăm, cu vise străine. Cultura noastră astăzi e îmbibată cu manele, poloboci şi dîrlidinga,iar folclorul nostru trist, trist dar frumos, poate că cel mai frumos, este dat uitării. Uneori am impresia că cineva ascunde adevărul de la noi, dorind să ne prefacem într-un popor de „bîdle”, lucru care din păcate le reuşeşte. Le reuşeşte din motivul că noi ne rîdicăm doar atunci când cuţitul ne ajunge până la oase, din motivul că ne gîndim doar la noi şi la cele pământeşti, iar când păţim nevoia, dăm vina pe oricine, numai nu pe noi, iar cea mai potrebnică ocupaţie pentru noi e să tăcem din gură. Dar problema nu e în aceea că cineva ne impune, ci într-aceea că noi, noi nu dorim să admitem adevărul. Să primeşti adevărul aşa cum este el, e greu, deoarece el te va pune pe gânduri, iar noi suntem pe cale de a uita să cugetăm. Dar dacă nu cugetăm, nu existăm. „Cugeto ergo san” cum spunea Decarte. E greu să primeşti adevărul, dar trebuie. În Sfânta Scriptură se spune: „Doamne dămi putere să primesc ceea ce nu pot să schimb, şi să schimb ceea ce pot”.

   Cândva Eminescu a spus: „Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America”. Nu va aminteşte de nimic? Dar nu străinii, sunt de vină în nenorociile noastre, ci noi însume. Din toată istoria noastră cunoaştem, că orice tradare, orice negociere meschină a dus la suferinţa întregului neam. Oare am fi fost învinşi vri-o dată fără tradarile din interiorul ţării? Nu cred. Dar ar fi fost trădări, dacă nu ar fi existat orgolii, lacomia, dragostea de sine şi de bunuri pământeşti. Sigur că nu.

   În Prorociile monahului Agatanghel se spune: „În ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, Ţara de la Gurile Dunării, numită şi Ţara Lupului se va renaşte Adevărul şi va porni de pe crestele acestei ţări de pe Carpaţi o acţiune de reîncreştinare a tuturor neamurilor.” Aşa că sper, că ne vom deştepta într-o zi, şi va veni ziua în care se va renaşte Adevărul.

   Nu uitaţi cine sunteţi. Şi fiţi mândi, că sunteţi români!