Hristos a înviat! sau Un nou prilej de beţie

   M-am gândit mult până m-am hotărât să scriu acest articol, deoarece e un articol critic, iar în Sfânta Evanghelia dupa Matei se spune: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. Din altă parte învăţătura Sfântului Vasile spune: „Cine-mi arată greşeala, acela mi-e prieten” şi deoarece în acest articol e criticată întreagă societate din care fac şi eu parte, am hotărât că ar trebui să-l scriu.

   Paştele sau Învierea Domnului, o sărbătoare creştină, în care ar trebui să divenim mai curaţi sufleteşte, în ultimii ani devine doar un prelej de chef. Sărbătoarea se începe cu mult mai înainte de slujba religioasă, toată lumea se adună prin barui şi dă start chefului, iar spre trei-patru dimineaţă bine afumată se îndreaptă spre biserică. Despre sinceritatea credinţei noastre, este de spus foarte mult, de aceea la acest subiect voi vorbi altă dată. Ziua în care nu se face focul e marcată prin frigărui în orice loc posibil şi imposibil. Malurile lacurilor şi a râurilor sunt pline de oameni în stare gravă de ebrietate. Ca rezultat, coridoarele spitalelor sunt supraaglomerate, iar emisiunile de ştiri sunt tragice. De ce în ziua în care ar trebui să ne amintim de jertva Salvatorului, iar inimile noastre să se umple cu dragoste şi bucurie, imimile noastre sunt pline de ură? De aceea că credinţa noastră e doar fală şi faţarnicie.

   O altă zi în care ar trebui să fim mai curaţi sufleteşte, e Paştele Blajinilor, care la noi deobicei se transformă într-o cumătrie mare la cimitir. În această zi, când ar trebui să fim cu gândul la cei plecaţi, ne gândim la ceea cum o să arătăm şi cu ce să ne laudăm în faţa prietinilor, foştilor colegi, vecini şi altora. Deja de mult timp nu mai este atât de importantă pomenirea răposaţilor, cât de important e lauda cu monumente masive şi pomene bogate. Un om, care şi-a pierdut fiul, mi-a spus că nu a dorit sa-i facă monument, deoarece chipul fiului plecat de tânăr îi aduce multă durere, dar i-a pus din frica vorbelor. Noi spunem : „Să-i fie ţărna uşoară”, dar punem plite de granit peste ei. Fală şi faţarnicie. De obicei în ziua Paştelor Blajinilor e cald, ceea ce permite fetelor, femeilor, chiar şi babelor să-şi arăte formele, pentru ele nu contează că se află la cimitir, căci poate un alt prilej nu vor avea, iar ochii şi gândurile bărbaţilor, care încă nu sunt afumaţi, stau pe aceste forme. Să-l vezi pe cineva adormit cu capul pe masă, sub un tufar, lângă un mormânt devine o normă. Credinţa noastră şi stima pentru cei plecaţi, e doar fală şi faţarnicie.

   Cineva va spune că de vină e viaţa care ne impune să umblăm prin lumea întreagă în căutarea unei bucăţi de pâine, iar că în zilele de sărbători avem unica şansă de a vedea pe cei alţi şi să ne arătăm ce am reuşit noi. Posibil, dar nu cred, problema e în aceea că uităm cei omenia, iar tot prin ce se deosebeşte azi omul de animal, e fală şi faţarnicie.   

   Acest articol m-a făcut să ma gândesc la un articol pe care tot îl amân de aproape doi ani, şi care se va numi „Credinţa noastră. Fală şi faţarnicie”