A cui este vina?

   Cunosc o mulţime de ruşi, pe care îi pot stima, dar din păcate majoritatea lor trăieşte în Rusia. Din cei ce trăiesc aici îi pot număra pe degete. De ce? De aceia că ei ne tratează ca pe nişte „nenorociţi”, ca un popor „de mâna a doua”, ca nişte analfabeţi, uitând că tot noi i-am învăţat carte. Patriarhul rus vine şi declara că pământul nostru e pământ canonic rusesc, uitând că tot noi i-am dat credinţă.  De unde apare acest comportament grosolan?  De la politica dusă de către Federaţia Rusă? Da. Şovinismul rus este promovat la nivel de stat. În orice declaraţie conducerii de vârf auzi că ei sunt cei mai frumoşi şi buni şi vor să aducă pace tuturor, iar tot cei alţi îi invidiază şi nu le permit să facă bine. Nu vreau să amintesc că cultura rusească nu are nimic rusesc, că au o stemă bizantină, că drapelul lor e făcut după modelul olandez de către Petru I, că cel mai mare poet rus e de fapt mulat, că nici vodca, nici „matrioşka”, nici „pelimeni” nu sunt ruseşti, vreau să amintesc că nici denumirea lor nu e a lor ci e a Ucrainei. Din momentul apariţiei „Velikorusiei” şi de expansiune, a apărut ideea unui „suprapopor rus” , ucrainenii au devenit maloroşi, beloruşii – beloroşi, iar moscoviţii – VELIKOROŞI. Ei se consideră cei mai mari şi tari. Am uneori impresia că Adolf  Hitler nu s-a inspirat de la Friedrich Nietzsche, cu ideea de supranaţiune, ci de la ruşi, mai mult ca atât am impresia ca însuşi Nietzsche s-a inspirat de la ei. Acest fel de comportament îl întâlnim nu doar la noi. Exemplu proaspăt e ceea ce au făcut în Polonia. Sunt convins că atâta timp cât guvernanţii ruşi va duce aceiaşi politică, atâta timp cât ne vor trata de pe poziţie de „frate mai mare”, cât nu vor lua în seamă hotărârile Summiturilor OSCE de la Budapesta (1994), de la Lisabona (1996), de la Istanbul (1999), Rezoluţia specială a Adunării Generale a ONU din 2000, precum şi decizia Summitului OSCE de la Porto din 2002, pe acest pământ nu va fi linişte.

   Dar nu doar Federaţia Rusă e de vină. În primul rând suntem vinovaţi noi însuşi. Exemplu simplu: stau de vorbă cinci – şase vorbitori de limba română, se apropie un alolingv, discuţia continue… în limba rusă.

   Răspunsul la întrebarea de ce ei se comportă aşa la noi acasă e simplu, că noi le permitem. Au ruşii un proverb bun: „Nu te baga cu propriu statut în monastire străină”, dar cam l-o uitat, să le amintim. Să fim stăpâni la noi acasă.

     

      Oleg Gherman