Hramul sau ziua oraşului?

În istoria bimilenară a poporului român, hramul bisericilor a avut o adâncă semnificaţie de unitate naţională. O mai are oare?

În toate cele trei surori din aceeaşi mamă, Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, poporul român hărăzit de Dumnezeu de a fi creştin de la naştere, pe tot parcursul istoriei sale a avut aceeaşi limbă, aceeaşi credinţă şi aceleaşi obiceiuri. Unul din cele mai semnificative obiceiuri care manifestă valenţă de unitate naţională, este pelerinajele „la hram”. Acest obicei a fost păstrat de poporul român din moşi strămoşi, pe tot întinsul pământ străbun, împreună cu limba, tradiţiile şi legea străbună.

Ce ar însemna „hramul” oraşului astăzi? În limba slavonă, cuvântul hram înseamnă casă, o casă excepţională (biserică) în care locuieşte Dumnezeu cu aleşii Săi. Hramul are acelaşi rol în viaţa bisericii (localităţii) ca şi îngerul păzitor în viaţa credincioşilor. În această zi oamenii se veselesc, mai uită de griji şi de nevoi şi se întâlnesc cu rudele şi cu prietenii la masa de sărbătoare, doar aceasta semnificaţie a mai rămas din veche tradiţie. Astăzi puţini ţin cont că această sărbătoare are, în primul rând, un aspect religios (este sărbătoare a sfântului lăcaş şi a comunităţii creştine dintr-o localitate sau regiune), care este mult mai important şi care, din păcate, este din ce în ce mai ignorat. De ce? În tristă perioadă, a ateismului „sovietico – ştiinţific”, când Ortodoxia a fost prigonită, negligind semnificaţia religioasăs acestei sărbători, hramul a devenit pur şi simplu “Ziua oraşului”. Dar ce ne încurcă astăzi să mergem la biserică? Ce ne împiedică să întoarcem acestei sărbători semnificaţiile religioasă, morală, de unitate naţională, lăsate de strămoşi? Ce? Indiferenţă spirituală. Prinşi în vâltoarea grijilor lumeşti uităm de lucrurile cu adevărat importante. Uităm de Dumnezeu, de Neam, de Ţară. Uităm de eternitate şi de împlinirea sufletească atât de necesare fiecăruia dintre noi. Nu e de mirare că sărbătorile le asociem cu odihnă, iar cum se odihnesc basarabenii ştie toată lumea. Depunerea de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, declaraţii, felicitări şi alte vorbe goale, diferite manifestăţi cu caracter semi-naţional, care se încheie cu un concert la care participă practic toate „vedetele” autohtone şi una-două internaţionale. Toate acestea sunt însoţite de consumul excesiv al băuturilor alcoolice.

Dar nu aşa ar trebui să petrecem sărbătorile. În zi de sărbătoare, trebuie să dăm cuvenita cinstire Mântuitorului, Maicii Domnului şi sfinţilor prăznuiţi. Sărbătoarea începe în biserică, cu o rugăciune, cu o spovedanie, cu împărtăşirea de cele sfinte.

Oleg Gherman