Astăzi am fost în două situaţii
total diferite, aflându-mă în acelaşi anturaj. Mergeam într-un maxi-taxi, şi, la un moment dat, se urcă o mamă tânără cu o fetiţă, ce cred că nu avea nici un
anişor, şi se aşează pe scaun alături de mine. Peste un timp oarecare, urcă o
doamnă cărei eu, din amabilitate, îi ofer locul şi stau în picioare lângă ei.
Mama tânără îşi ţinea copilul pe picioruţe, iar copilaşul, uitându-se la mine, îşi întinde mânuţele spre mine şi spune ceva într-o limbă pricepută doar de
prunci, îndată se lasă o linişte totală, iar la toţi prezenţi îi apare un
zâmbet pe faţă şi se lăsa-se o armonie nedescrisă în salon. Nu ştiu ce simţeau
alţii, dar în sufletul meu parcă s-a revărsat lumină. Mă simţeam o singură
fiinţă cu toţi ceilalţi din jur.
Mergând mai departe, am ajuns la intersecţia de lângă cimitirul central de pe strada Armenească. Cred că oricine care a trecut
măcar o singură dată pe acolo, ştie de existenţa unui invalid în cărucior ce
cerşeşte la acea intersecţie. În timpul când şoferul aştepta semnalul
verde al semaforului, toată lumea a început să-i discute situaţia acestui
nevoiaş. Cine spunea că nu dă nimic la cerşetori din cauza că lor îi iau banii
alţii, cine că oricum îi este jale, chiar dacă cunosc acest fapt, care spunea
că au încercat să dea şi produse pe care el nu le lua şi tot aşa. Cineva a spus
că chiar a văzut cum câteva zile în urmă acest invalid a fost bătut de nişte
ţigani (n-a spus de rromi, ci anume de ţigani) pentru că nu ar fi îndeplinit
planul. Din acest moment s-au încins spiritele şi a început o discuţie aprinsă. Cine
spunea că ar trebui de acţionat la organele de drept, la care s-a răspuns că ele
sută la sută sunt la curent, cine că ar trebui acei ţigani adunaţi şi închişi
sau trimişi la muncă, la care s-a răspuns cu întrebare dacă a văzut cineva pe
vre-un ţigan muncind. Ceea ce m-a mirat cel mai mult, asta că nimeni nu a mai pomenit
de acel invalid şi o indiferenţă faţă de trecutul lui, de ce a ajuns el în
starea asta, de ce nimeni nu pune capăt acestor nelegiuiri. A venit şi timpul
să cobor, am dovedit doar să spun că atât timp cât noi însuşi nu vom face
ordine, n-o s-o facă nimeni.
Uite că fericirea unui prunc poate uni
spiritele unor oameni necunoscuţi între ei, iar de nevoile unui invalid nu-i
pasă nimănui. De aici îmi fac o concluzie că noi putem primi şi împărţi o bucurie,
iar când e nevoie de pus umărul la rezolvarea unei probleme care nu ne atinge
direct, stăm de o parte.
Aş vrea să vă spun că toate problemele
majore încep de la unele fleacuri, la care nici nu atragem atenţia, iar când
ele cresc nu pricepem de unde s-au luat. Să fim mai atenţi cu cei din jur,
să împărţim bucuria şi să ne ajutăm unul pe altul, să iubim pe apropiaţii
noştri cum ne iubim pe noi însuşi – asta ne învaţă credinţa noastră străbună şi
atunci vom avea o societate demnă într-o ţară frumoasă.
Oleg Gherman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu